Psihoterapia integrativă reprezintă o paradigmă, un punct de întâlnire între mai multe discipline, confirmând tendința interdisciplinară și integrativa ce marchează, începând cu mijlocul secolului al XX – lea, evoluția societății aflata în prefacere rapida sub acțiunea noutăților apărute în domeniul informației și comunicării.

Abordarea integrativă oferă o viziune nouă, amplă despre tratamentul psihoterapeutic. Plecând de la viziunea sistemica a ființei umane, de la conceptul corp-minte-spirit, prin abordarea integrativa se obține o înțelegere unitara a complexității ființei umane, în ansamblul funcționalității manifestărilor sale, permițând evaluarea și tratamentul unitar al pacientului pe fiecare din palierele sale, păstrând viziunea întregului, respectând unicitatea persoanei în contextul universal.

Viziunea si valorile Psihoterapiei Europene si Romanesti – Modelul Integrativ-Relational al Psihoterapiei in scoala Romaneasca.
Autor: Psih. Dr. Gina Chiriac

Psihoterapia integrativa oferă o viziune noua, ampla despre tratamentul psihoterapeutic. Plecând de la viziunea sistemica a ființei umane, de la conceptul corp-minte-spirit, prin abordarea integrativa se obține o înțelegere unitara a complexității ființei umane, în ansamblul funcționalității manifestărilor sale, permițând evaluarea și tratamentul unitar al pacientului pe fiecare din palierele sale, păstrând viziunea întregului, respectând unicitatea persoanei în contextul universal.

Concepția sistemica a școlii noastre de psihoterapie

Psihoterapie Integrativa - ARPI

Concepția sistemica a școlii noastre de psihoterapie este constituita pe bazele teoretice în științele umane, teoria este integrata cu practica și se centrează pe abordarea persoanei la nivel psihologic, cognitiv, emoțional, spiritual, în contextul spațiului socio-politic, ținând cont de specificitatea națională a României și contextul european.

Astfel, EAIP definește “integrativa” orice metoda care exemplifica sau dezvolta o combinație conceptuala, principiala, teoretica între doua sau mai multe abordări specifice sau care reprezinta un model de integrare ca atare.

Doctrina centrala a psihoterapiei integrative, deși recunoaște importanta unei abordări de prim plan specifice, plasează totuși în centrul priorităților acele elemente care sunt comune tuturor psihoterapiilor, în special relația psihoterapeutica în toate dimensiunile ei. Fiind dat modelul dinamic integrativ, în contextul holismului, care susține ca întregul este mai mult decât suma parților sale, “bazele epistemologice ale abordării noastre a psihoterapiei integrative sprijină non-linearismul și multi-cauzalitatea domeniului teoriei, iluminarea experiențelor personale subiective ale fenomenologiei și explorarea simultana a ambelor, adăugând o noua dimensiune esențială pentru abordarea psihoterapiei integrative – dimensiunea interumana.” (Evans, Gilbert 2005).
Legat de aceasta, exista o obligație etica a psihoterapeuților integrativi de a dialoga cu colegii despre diverse orientări profesionale și de a rămâne informați cu privire la descoperirile în domeniu.

Psihoterapia integrativa îmbrățișează în primul rând o atitudine particulara în ceea ce privește practica psihoterapiei, afirmând importanta unei abordări unificate a metodelor în tratamentul persoanelor. Un aspect important este răspunsul adecvat și eficient la necesitățile psihologice, cognitiv-comportamentale, emoționale și spirituale ale persoanei. Scopul este acela de a facilita integrarea astfel încât calitățile persoanei, care exista și funcționează în spațiul intra-psihic, interpersonal și socio-politic sunt maximizate, ținând cont de limitele fiecărui individ și condițiile exterioare

Integrarea este un proces la care terapeuții trebuie sa se adapteze si ei.

În acest cadru de lucru este recunoscut faptul ca integrarea este un proces la care terapeuții trebuie să se adapteze și ei. Este un punct important integrarea personala a terapeuților. Cu toate acestea, este recunoscut faptul ca pe lângă integrarea personală, este necesar și angajamentul de îmbunatățire a cunoștințelor în domeniul psihoterapiei și domeniile aferente. Recenta renaștere a interesului în neuro-știință și neuro-biologie oferă un alt pod de integrare între clinicieni din diferite orientări.

Psihoterapia integrativă promovează așadar flexibilitatea abordării, bazele epistemologice sprijină non-linearismul și multi-cauzalitatea domeniului teoriei și subscrie la menținerea standardelor de excelență în serviciile pentru clienți, în training și supervizare. Astfel, când psihoterapeuții integrativi creează diferite strategii, tehnici și construcții pentru rezolvarea diverselor situații, acest proces nu se face hazardat, ci într-o maniera bazata pe intuiția clinică și o cunoaștere solidă și clară a problemelor existente și a soluțiilor necesare.
Într-o analiza finala, psihoterapia integrativă pune în prim plan abordările particulare și combinate în tratarea diverselor probleme, și, de asemenea, plasează o prioritate asupra acelor factori comuni tuturor genurilor de psihoterapie. Pe de altă parte, pune un accent deosebit pe o atitudine de respect, bunătate, onestitate și egalitate cu privire la personalitatea clientului, într-o maniera care sa afirme integritatea și umanitatea celuilalt dar și a sieși.

Psihoterapia integrativă afirma importanta asigurării unui mediu potrivit în care creșterea și vindecarea pot avea loc într-un spațiu inter-subiectiv creat împreuna de către client și terapeut. Abordarea integrativă pe care școala noastră o propune include dinamica și studiul relațiilor în contextul individual (sine cu sine), de cuplu, familial, de grup, social si mediul cultural lărgit.

Elefteriadou (1994) definește cultura ca „un mod de a crea modalități comune de funcționare, ca apoi sa comunicam în mod eficient”, incluzând „evenimente comune, practici, roluri, valori, mituri, credințe, obiceiuri, simboluri, iluzii și realități”. Cultura, specifica el, există înăuntrul persoanelor (psihologic vorbind) si în afara acestora (în instituțiile sociale existente). Cultura nu este un sistem închis, dar se schimba cu fiecare generație.

Andrew Samuels a scris: „ …psihologia în profunzime trebuie sa se confrunte cu faptul ca nu este posibil sa imaginezi o persoana separata de mediul sau cultural, social, sex, etnie si, mai presus de toate, de contextul economic si ecologic.” (Samuels, A., 1993).

Implicația certă este ca psihoterapia integrativă (și psihoterapia în general) are nevoie sa își chestioneze presupunerile despre toate procesele terapeutice și relevanta modelelor de psihoterapie ce le integrează în cadru pentru a răspunde în mod eficient clienților din diverse medii culturale și contexte. Ridley (1995) spune ca numeroși psihoterapeuți nu sunt conștienți de perpetuarea rasismului ca rezultat al presupunerilor făcute asupra interpretărilor modelelor lor.
Terapeutul integrativ nu este un observator detașat, dar lucrează cu o atitudine orizontala, încercând sa evite ierarhizarea atunci cand descrie comportamentul.

Dupa Eleftriadou, terapeutul „trebuie sa aspire spre egalitate și atunci când explorează clienți cu păreri despre alte culturi si rase, dar si sa includă abilitatea de accepta de la clienți de diverse minorități etnice furia fata de cultura majoritara” (Eleftriadou, 1994). Aceasta atitudine de egalizare este compatibila cu abordarea prin dialog ce necesita o evaluare a diferențelor pentru a facilita adevăratul contact (Evans, 1996).

Din perspectiva noastră asupra psihoterapiei integrative apreciem noțiunea consensului – înaintat de Varela – ca ființele umane creează, de comun acord, construcții ale realității. O persoana își creează propria lume moment cu moment, dar are nevoie de existenta altuia pentru a face din aceasta, o creație co-dependentă. Imaginea lui Varela este aceea a unei „cărări create prin mers” (Varela et al., 1993).

Abordarea integrativă: multiculturală și transculturală

ARPISuntem, de asemenea, de acord cu distincția corecta a lui Elefteriadou dintre o abordare „multi-culturala” și una „trans-culturala”. Cea dintâi implica folosirea propriilor puncte de referință pentru a înțelege alta persoana, în schimb cea de-a doua subliniază nevoia de a „trece peste diferențele culturale”(Eleftriadou, 1994).
Psihoterapeutul integrativ, susținut de o baza fondată din fenomenele psihoterapiei integrative, adopta o poziție unde toate fenomenele sunt acceptate ca „normale”, ca realitatea subiectiva a unei persoane. Astfel, psihoterapeutul integrativ poate transcende culturile respectând perspectiva unica asupra lumii și valorile clientului și, în consecință, permite problemelor culturale sa influențeze procesul și direcția lucrului terapeutic.

Școala de Psihoterapie Integrativă Româneasca consideră că sistemul de credințe este factorul care filtrează felul în care un individ își reprezinta lumea. Cehov spune ca „omul este ceea ce crede el ca este” și, de obicei, atunci când ne gândim la convingeri ca la niște crezuri sau doctrine, înțelegem prin aceasta filtrele organizate, prestabilite, pentru modul în care percepem realitatea. Sistemul de credințe reprezintă busola după care întocmim harta realității intra-psihice cu care intram în relația terapeutică.

De aceea, este important sa luam în considerație cadrele de referință interioare și exterioare ale fiecărui participant la actul terapeutic. Orice comportament uman are la baza un tipar conform căruia experiențele sunt organizate și funcționează conform meta-programelor existente la un moment dat în fiecare. Meta-programele sunt programele sau tiparele interioare prin care o persoana își formează reprezentările și își dirijează comportamentul.

Cadrul Spatio-Temporal

În acest context, cadrul spațio-temporal al relației terapeutice configurează atât conștientul, cât mai ales inconștientul celor doi protagoniști ai actului terapeutic, având o influenta majora în alegerea strategiilor si, mai ales, adaptarea acestora la contextul particular unic al fiecărei terapii, urmărindu-se prin aceasta armonizarea abordării terapeutice la spațiul cultural specific, geopolitic si ecologic.
Cadrul de timp, perioada istorica în care se desfășoară procesul psihoterapeutic, precum și amprenta unei orânduiri în relațiile trans-generaționale fixează tiparele relaționale specifice în procesul interacțiunii psihoterapeutice.
O coordonata esențială în dinamica relațională din cabinetul de terapie, în procesul prin care atât terapeutul cât și pacientul își scriu scenariul vieții, cât și în modelarea sistemului de credințe proprii, în relația sinelui cu sine, o constituie implementarea descoperirilor științifice din domeniul fizicii cuantice, ale biologiei și ale geneticii și asamblarea lor la sistemul de credințe existent la un moment dat. Acest fapt determina transmutarea potențialului uman implicat în relație, atât al terapeutului cât și al pacientului pe un palier superior, generând noi sensuri despre mecanismele evoluției și permițând o abordare ce favorizează ajustarea sistemului de credințe la noua realitate a contextului în care știința a depășit credințele în universul material newtonian, deoarece oamenii au ajuns sa înțeleagă ca universul nu este făcut din materie suspendata în spațiul gol ci din energie, (Bruce Lipton, 2003,) fiind un univers cuantic, lucru de care Einstein si-a dat seama când a scris celebra sa formula E- MC2, demonstrând ca nu trăim într-un univers în care obiectele fizice sunt separate de un spațiu fără viata, ci universul este un tot indivizibil în care materia este energie condensata, iar energia si materia sunt întrețesute atât de profund încât este imposibil sa le consideram ca elemente independente.
În timp ce biologii convenționali aplica o viziune reducționistă în care cred ca mecanismele corpului nostru fizic pot fi înțelese dacă luam fiecare celula individual și îi studiem părțile chimice care o compun, crezând ca reacțiile biochimice care susțin viata sunt generate printr-un flux de informație liniar – (Biologia Credinței, Bruce Lipton) perspectiva cuantica recunoaște uriașa complexitate a intercomunicării dintre piesele fizice și câmpurile de energie care formează întregul. Fluxul de informație într-un univers cuantic este holistic.
Harta interacțiunii între materie și energie, între câmpurile umane privite ca interacțiune privite din aceasta perspectiva capătă înțelesuri noi si profunde, la care, aplicând teoria rezonantei, putem concluziona ca funcționalitatea psihoterapeutului influențează selecția pacienților care vor participa la procesul terapeutic și determina modificări în structura acestora, odată cu intrarea în rezonanta, încă înainte de momentul primului contact fizic și apoi pe întreaga durata a terapiei.
„Lucrez dintr-o perspectiva relațională și de dezvoltare și susțin clienții în a-și adânci contactele cu mine astfel încât, peste câtva timp, ei sa poată asimila și integra relației și experienței lor o relație emoțională corecta. În acest proces, terapeutul, prin prezenta sa, cu angajament și curaj, devine gradual un obiect transformational (nu doar un obiect de tranziție). Prin acest proces „alchimic”, puterile înnăscute ale clientului pot fi crescute si realizate. Călătoria este umana și profund spirituala”, (Evans, 2009).
Co-creația relației terapeutice
„Central pentru concepția noastră despre psihoterapie este concentrarea pe co-creație a relației terapeutice ca un eveniment interacțional la care ambele părți participa.
Nu este o relație unilaterala, unde o parte „acționează„ în timp ce cealaltă parte este doar un recipient pasiv, ci mai degrabă este construit un proces relațional în colaborare ce evoluează constant, la care atât terapeutul cât și clientul contribuie. Vindecarea si schimbarea au loc numai în și prin relația co-construita, terapeutul si clientul, evoluând de-a lungul timpului. Relația terapeutica este văzuta ca un proces dinamic între doua persoane în interacțiune reciproca în cabinetul de terapie, întotdeauna o întâlnire unica datorita individualității persoanelor implicate. Este foarte mult o vedere bilaterala a procesului terapeutic, recunoscând ca și clientul va avea un impact asupra terapeutului în mod constant. De aceea putem spune ca relația terapeutica este reciproca, dar nu simetrica.” (Evans, Gilbert, 2005).

Relatia Terapeutica Reciproca, dar nu simetrica

O relație terapeutica construită pe baza de reciprocitate nu implică neapărat egalitate a influentei sau similitudine a contribuției. „Influenta reciproca nu implica influenta egala, relația analitica poate fi mutuala fără a fi simetrica” (Aron, 1991). Reciprocitatea nu implica o dispariție a rolului terapeutic sau sarcinilor din partea terapeutului, ci este mai degrabă o conștientizare a faptului ca doua persoane nu pot fi într-o întâlnire unul cu celalalt fără a avea impact sau a fi influențat de către celalalt. (Maroda, 1991).

Accentuam însa importanta pacientului ca arhitect al schimbării în aceeași măsura în care salutam și recunoaștem calitatea contribuției terapeutului la relație. Procesul terapeutic este văzut ca un efort comun și fiecare relație terapeutica este unica prin calitățile sale diadice. Relația terapeutica se desfășoară întotdeauna într-un anumit context social, politic, istoric și spiritual care va influenta natura interacțiunii pacient-terapeut.
Noi, așadar, punem accentul pe contextul mai larg în care se desfășoară diada terapeutica, în toată complexitatea și dimensiunile ei multiple. Aceasta abordare se concentrează pe întâlnirea terapeutica ca nucleu al procesului terapeutic si ca mediu sau container al schimbării într-un domeniu în perpetua schimbare. În acest proces acorda meritul cuvenit creativității în tehnica și strategie, asa cum reies acestea din contextul relațional și facilitează organic procesul terapeutic.
Accentul pe construcția comună a relației înseamna ca susținem o viziune „dubla” a procesului terapeutic, în care ambii participanți sunt priviți ca membri ai unei relații reciproce, un dans inteligent al empatiei cu interacțiuni și influente reciproce.

Abordarea noastră este, deci, foarte aliniata cu psihoterapia relațională contemporana.

  • În primul rând, consideram teoria inter-subiectivă ce subliniază conceptul de „influenta reciproca” (Stolorow si Atwood, 1992). Ei folosesc termenul de co-determinare pentru a descrie procesul reciproc atât în dezvoltare cât și în psihoterapie.
  • În al doilea rând, suntem asociați cu dialogurile moderne din terapia gestalt ce se concentrează asupra dialogului de vindecare din psihoterapie și subliniază importanta spațiului dintre terapeut și client – ca spațiu în care are loc vindecarea (Hyener, 1993) … dacă consideram cu adevarat conceptul de mijloc, atunci exista o realitate mai mare decât suma tuturor experiențelor, atât ale terapeutului cât și ale clientului. Împreuna ei formează o totalitate ce furnizează context pentru experiențele fiecăruia. Poate ca aceasta este cea mai succinta explicație a mijlocului.” (Gilbert, Evans, 2005).
  • Ne inspiram si din psihanaliza relațională contemporana cu doctrina centrala:„ Abordarea relațională pe care eu o avansez vede relația analist-pacient ca fiind stabilita și restabilita printr-o continua influenta mutuala în care atât pacientul cât și analistul, în mod sistematic, afectează și sunt afectați de celălalt” (Aron, 1999).

Aceste trei abordări contemporane subliniază reciprocitatea procesului terapeutic ca un proces de co-construcție între terapeut și client. Trebuie sa evidențiem totuși că tehnicile folosite, folosirea de sine a terapeutului, puncte de vedere asupra transferului și contra-transferului, punctul de vedere asupra folosirii și dezvăluirii propriilor sentimente, modul de relaționare la întâlnirea cu clientul – toate acestea variază foarte mult.

  • Inconștientul relațional : persoana terță analitică

Ogden, vorbind despre inter-subiectivitatea „terței analitice”, ia acest concept de mixtura și îl duce chiar mai departe, atrăgând atenția asupra unui proces inconștient co-creat de către terapeut si client ce poate furniza un insight important în procesul clientului. Persoana terță analitica provine din interacțiunea dintre subiectivitate si inter-subiectivitate ce generează ca si cum ar fi o a treia persoana în camera. Ogden (1994) susține ca orice reverii sau preocupări din partea analistului pe parcursul orei terapeutice, chiar dacă par frivole sau distrageri de atenție de la subiectul în discuție, au totuși un sens pentru întâlnire. Ceea ce de obicei „punem în paranteza” sau ne mustră pentru ca ne distrage, poate avea legătură cu terța analitică și poate conține comunicări ale inconștientului valoroase despre calitatea relației terapeutice.
Gerson (2004) vorbește despre ”inconștientul relațional”, pe care îl descrie ca „legătura nerecunoscută ce leagă fiecare relație, penetrând expresia și construcția subiectivității fiecăruia și inconștientul individual din acea relație”. Conceptul de inconștient relațional subliniază interconectarea fiecărei perechi terapeutice și formează un „pod nevăzut” între ei (Gerson, 2004).
Aceasta definiție a conceptului de terța analitica adaugă încă o dimensiune co-creației sau co-determinării relațiilor menționate anterior, sugerând ca noi ne cream reciproc relațiile, la nivel atât conștient cât si inconștient. În procesul terapeutic este deci important sa fii deschis la mesajele filtrate prin rămășitele inconștientului relațional. Pot apărea – fie de la terapeut fie de la client – în mai multe forme, ca visuri, fantezii, distrageri, preocupări obsesive, simptome fizice sau alte forme de manifestare. Psihoterapeuții relaționali vor fi atenți în mod special la aceste fenomene, furnizând, pe cât posibil, insight-uri în momentele din terapie ce par a fi „împotmolite”.

Propria noastră abordare a psihoterapiei integrative, deși recunoaște importanta unei abordări de prim-plan specifice sau a combinațiilor de abordări ale unor probleme specifice, plasează totuși în centrul priorităților acele elemente care sunt comune tuturor psihoterapiilor, în special relația psihoterapeutica în toate dimensiunile ei. O astfel de abordare relațională a integrării afirma importanta oferirii unui mediu protector în care creșterea și vindecarea au loc într-un spațiu inter-subiectiv creat în cooperare de psihoterapeut și de pacient.

Practica realizării sinelui

O tema cheie în abordarea integrării este concentrarea pe dezvoltarea sinelui, deoarece armonia lăuntrica alimentează puterea exterioara. Evans si Gilbert abordează în lucrarea „An introduction to Integrative Psychoterapy”, 2005 diferitele aspecte ale sinelui în diverse relații, „pentru ca credem ca schimbarea în psihoterapie poate avea loc în una, mai multe sau toate aceste arii. La un moment dat, pentru orice client, unul din aceste puncte va fi mai important decât altele, iar la alt stagiu la vieții altele vor fi în centru.
Vedem, de asemenea, ca toate aceste arii de experiența proprie sunt în mod inevitabil inter-relaționate, dar consideram ca este mai util sa ne concentram pe fiecare separat pentru a evidenția anumite aspecte unice ale propriei experiențe.

În procesul dezvoltării conceptului deschis de „sine-în-relație”, vom explora sase domenii diferite legate de sine:

  1. Domeniul biologic: relația sinelui cu corpul. Acesta se referă la relația pe care Eu o am cu propriul meu corp. Aici exploram experiența de sine a unei persoane ca ființă vie; modul în care persoana îsi „însuflețește” propriul corp și relația pe care o are cu sinele trupesc.
  2. Domeniul intra-psihic: relația sinelui cu sinele. Acesta se referă la lumea interioara a experiențelor unei persoane, inclusiv dialogurile între diferitele parți ale sinelui si cum acestea se constituie si se dezvolta cu timpul. Cautam moduri de înțelegere a naturii si funcționării cadrului de referință al unei persoane care formează baza experienței sinelui-în-lume.
  3. Domeniul interpersonal: relația sinelui cu ceilalți. Aici vom urmări domeniul relațiilor interpersonale și modul în care negociem legătura noastră cu cei din jur. Vom cerceta importanta procesului de atașare si calitatea relațiilor inter-subiective timpurii reciproce si interactive ce creează modelul relaționării ulterioare si al nevoilor personale în cursul vieții.
  4. Domeniul intercultural si contextual privește relația dintre sine si context, urmărind integrarea experienței sinelui în context. Vom studia influentele sociale, politice, istorice, economice, culturale si organizaționale asupra dezvoltării simțului de sine.
  5. Domeniul ecologic: relația sinelui cu mediul înconjurător si natura. Aici vom studia relația persoanei cu mediul sau natural si modul în care sensibilitatea sa (ori lipsa acesteia) poate influenta existenta ei în lume.
  6. Domeniul transcendental: relația sinelui cu lumea transpersonala si spirituala. Aici avem în vedere maniera în care omul cauta sa dea un sens mai larg existentei sale si modul în care acesta poate fi dobândit prin dezvoltarea sinelui spiritual al persoanei”.

În formările noastre, este de datoria noastră sa stimulam dialogul dincolo de diferențe prin respectarea individualității, a sistemelor de credințe si convingeri și a gândirii.
Tendința integrării si în același timp a respectării individualității abordărilor psihoterapeutice într-un context al armonizării se face simțită în mediul profesional si la nivel european: „La nivel european, pe parcursul ultimilor 20 ani sau cam asa ceva, am asistat la o importanta tendința spre un spirit mai ecumenic în rândul psihoterapiilor reprezentate în Regatul Unit al Marii Britanii a Consiliului de Psihoterapie (UKCP) si Asociația Europeana pentru Psihoterapie (PAM) si evidențiată în gama de probleme explorate profesional în cadrul conferințelor precum si al publicațiilor de specialitate ca “Psihoterapeutul”, Jurnalul UKCP, Jurnalul International de Psihoterapie EAP si Jurnalul despre Integrarea Psihoterapiei (SEPI). Toate cele trei dintre aceste organizații au nevoie de niveluri înalte de cooperare printre si între diferitele abordări reprezentate de menținerea colaborării si dialogului.”, (Evans si Gilbert, 2005).

„Armonia este principiul secret care controlează viata si fără de care întreaga existenta s-ar dezintegra. Respirația se desfășoară neîncetat si ea menține sănătatea corpului atâta timp cât organele funcționează armonios. În clipa în care apare o problema, boala îsi face apariția si respirația încetează, lăsând în urma ei o carcasa inerta formata din carne si oase. Același lucru este adevarat si pentru organizațiile create de om – pentru orice structura constituita din părți care interacționează între ele, de la natura la întregul ei si pana la relațiile interumane, de la marile corporații și concern-uri industriale si pana la cele mai mici societăți spirituale. Armonia este sufletul oricărei organizații. Armonia înseamna fructul înțelegerii. Armonia între ființele umane si popoare sau națiuni nu se va instaura niciodată doar pe baze de egalitate economica, ori prin impunerea acesteia cu ajutorul forței militare. Înțelegerea este negreșit sortită eșecului dacă atenția ne este focalizata numai asupra lucrurilor efemere. Pacea în lume nu poate fi creata nici prin egalitate economica si nici prin alte mijloace, ci numai prin dezvoltarea, cultivarea armoniei inerenta sufletelor care alcătuiesc națiunile si structurile sociale. Este necesara acea înțelegere superioara al cărei unic tel este menținerea si elevarea fericirii trupești, mentale si sufletești a tuturor ființelor” (Yogananda, 1986).
În drumul fiecăruia către sine însuși, prin iubire, empatie si adevăr putem crea armonia reușind sa aducem în viata noastră și a celor cu care interacționăm în procesul psihoterapeutic o scânteie de iluminare, iar ca terapeuți, prin altruism și dăruire, prin iubire, devoțiune si sinceritate, vindecam, devenind noi înșine lumina în templul conștiinței celuilalt.

Dr. Gina Chiriac