Psihoterapia integrativă reprezintă o paradigmă, un punct de întâlnire între mai multe discipline, confirmând tendința interdisciplinară și integrativa ce marchează, începând cu mijlocul secolului al XX – lea, evoluția societății aflata în prefacere rapida sub acțiunea noutăților apărute în domeniul informației și comunicării.

Abordarea integrativă oferă o viziune nouă, amplă, despre tratamentul psihoterapeutic. Plecând de la viziunea sistemica a ființei umane, de la conceptul corp-minte-spirit, prin abordarea integrativa se obține o înțelegere unitara a complexității ființei umane, în ansamblul funcționalității manifestărilor sale, permițând evaluarea și tratamentul unitar al pacientului pe fiecare din palierele sale, păstrând viziunea întregului, respectând unicitatea persoanei în contextul universal.

Viziunea și valorile Psihoterapiei Europene și Românești – Modelul Integrativ-Relațional al Psihoterapiei în școala românească.
Autor: Psih. Dr. Gina Chiriac

Concepția sistemică a școlii noastre de psihoterapie

Concepția sistemica a școlii noastre de psihoterapie este constituită pe bazele teoretice în științele umane, teoria este integrată cu practica și se centrează pe abordarea persoanei la nivel psihologic, cognitiv, emoțional, spiritual, în contextul spațiului socio-politic, ținând cont de specificitatea națională a României și contextul european.

Astfel, EAIP definește “integrativă” orice metodă care exemplifică sau dezvoltă o combinație conceptuală, principială, teoretică între două sau mai multe abordări specifice sau care reprezintă un model de integrare ca atare.

Doctrina centrală a psihoterapiei integrative, deși recunoaște importanța unei abordări de prim plan specifice, plasează totuși în centrul priorităților acele elemente care sunt comune tuturor psihoterapiilor, în special relația psihoterapeutică în toate dimensiunile ei. Fiind dat modelul dinamic integrativ, în contextul holismului, care susține că întregul este mai mult decât suma părților sale, “bazele epistemologice ale abordării noastre a psihoterapiei integrative sprijină non-linearismul și multi-cauzalitatea domeniului teoriei, iluminarea experiențelor personale subiective ale fenomenologiei și explorarea simultană a ambelor, adăugând o nouă dimensiune esențială pentru abordarea psihoterapiei integrative – dimensiunea interumană.” (Evans, Gilbert 2005).
Legat de aceasta, există o obligație etică a psihoterapeuților integrativi de a dialoga cu colegii despre diverse orientări profesionale și de a rămâne informați cu privire la descoperirile în domeniu.

Psihoterapia integrativă îmbrățișează în primul rând o atitudine particulară în ceea ce privește practica psihoterapiei, afirmând importanța unei abordări unificate a metodelor în tratamentul persoanelor. Un aspect important este răspunsul adecvat și eficient la necesitățile psihologice, cognitiv-comportamentale, emoționale și spirituale ale persoanei. Scopul este acela de a facilita integrarea astfel încât calitățile persoanei, care exista și funcționează în spațiul intra-psihic, interpersonal și socio-politic sunt maximizate, ținând cont de limitele fiecărui individ și condițiile exterioare.

Integrarea este un proces la care terapeuții trebuie să se adapteze și ei.

În acest cadru de lucru este recunoscut faptul că integrarea este un proces la care terapeuții trebuie să se adapteze și ei. Este un punct important integrarea personală a terapeuților. Cu toate acestea, este recunoscut faptul că pe lângă integrarea personală, este necesar și angajamentul de îmbunatățire a cunoștințelor în domeniul psihoterapiei și domeniile aferente. Recenta renaștere a interesului în neuro-știință și neuro-biologie oferă un alt pod de integrare între clinicieni din diferite orientări.

Psihoterapia integrativă promovează așadar flexibilitatea abordării, bazele epistemologice sprijină non-linearismul și multi-cauzalitatea domeniului teoriei și subscrie la menținerea standardelor de excelență în serviciile pentru clienți, în training și supervizare. Astfel, când psihoterapeuții integrativi creează diferite strategii, tehnici și construcții pentru rezolvarea diverselor situații, acest proces nu se face hazardat, ci într-o maniera bazata pe intuiția clinică și o cunoaștere solidă și clară a problemelor existente și a soluțiilor necesare.
Într-o analiză finală, psihoterapia integrativă pune în prim plan abordările particulare și combinate în tratarea diverselor probleme, și, de asemenea, plasează o prioritate asupra acelor factori comuni tuturor genurilor de psihoterapie. Pe de altă parte, pune un accent deosebit pe o atitudine de respect, bunătate, onestitate și egalitate cu privire la personalitatea clientului, într-o manieră care să afirme integritatea și umanitatea celuilalt, dar și a sieși.

Psihoterapia integrativă afirmă importanța asigurării unui mediu potrivit în care creșterea și vindecarea pot avea loc într-un spațiu inter-subiectiv creat împreuna de către client și terapeut. Abordarea integrativă pe care școala noastră o propune include dinamica și studiul relațiilor în contextul individual (sine cu sine), de cuplu, familial, de grup, social si mediul cultural lărgit.

Elefteriadou (1994) definește cultura ca „un mod de a crea modalități comune de funcționare, ca apoi să comunicăm în mod eficient”, incluzând „evenimente comune, practici, roluri, valori, mituri, credințe, obiceiuri, simboluri, iluzii și realități”. Cultura, specifica el, există înăuntrul persoanelor (psihologic vorbind) si în afara acestora (în instituțiile sociale existente). Cultura nu este un sistem închis, dar se schimbă cu fiecare generație.

Andrew Samuels a scris: „ …psihologia în profunzime trebuie sa se confrunte cu faptul că nu este posibil să imaginezi o persoană separată de mediul său cultural, social, sex, etnie și, mai presus de toate, de contextul economic și ecologic.” (Samuels, A., 1993).

Implicația certă este ca psihoterapia integrativă (și psihoterapia în general) are nevoie sa își chestioneze presupunerile despre toate procesele terapeutice și relevanța modelelor de psihoterapie ce le integrează în cadru pentru a răspunde în mod eficient clienților din diverse medii culturale și contexte. Ridley (1995) spune ca numeroși psihoterapeuți nu sunt conștienți de perpetuarea rasismului ca rezultat al presupunerilor făcute asupra interpretărilor modelelor lor.
Terapeutul integrativ nu este un observator detașat, dar lucrează cu o atitudine orizontală, încercând să evite ierarhizarea atunci când descrie comportamentul.

După Eleftriadou, terapeutul „trebuie să aspire spre egalitate și atunci când explorează clienți cu păreri despre alte culturi și rase, dar și să includă abilitatea de accepta de la clienți de diverse minorități etnice furia față de cultura majoritară” (Eleftriadou, 1994). Această atitudine de egalizare este compatibilă cu abordarea prin dialog ce necesită o evaluare a diferențelor pentru a facilita adevăratul contact (Evans, 1996).

Din perspectiva noastră asupra psihoterapiei integrative apreciem noțiunea consensului – înaintat de Varela – că ființele umane creează, de comun acord, construcții ale realității. O persoană își creează propria lume moment cu moment, dar are nevoie de existența altuia pentru a face din aceasta, o creație co-dependentă. Imaginea lui Varela este aceea a unei „cărări create prin mers” (Varela et al., 1993).

Abordarea integrativă: multiculturală și transculturală

Suntem, de asemenea, de acord cu distincția corecta a lui Elefteriadou dintre o abordare „multi-culturală” și una „trans-culturală”. Cea dintâi implică folosirea propriilor puncte de referință pentru a înțelege altă persoana, în schimb cea de-a doua subliniază nevoia de a „trece peste diferențele culturale”(Eleftriadou, 1994).
Psihoterapeutul integrativ, susținut de o bază fondată din fenomenele psihoterapiei integrative, adoptă o poziție unde toate fenomenele sunt acceptate ca „normale”, ca realitatea subiectivă a unei persoane. Astfel, psihoterapeutul integrativ poate transcende culturile respectând perspectiva unică asupra lumii și valorile clientului și, în consecință, permite problemelor culturale să influențeze procesul și direcția lucrului terapeutic.

Școala de Psihoterapie Integrativă Româneasca consideră că sistemul de credințe este factorul care filtrează felul în care un individ își reprezintă lumea. Cehov spune ca „omul este ceea ce crede el că este” și, de obicei, atunci când ne gândim la convingeri ca la niște crezuri sau doctrine, înțelegem prin aceasta filtrele organizate, prestabilite, pentru modul în care percepem realitatea. Sistemul de credințe reprezintă busola după care întocmim harta realității intra-psihice cu care intram în relația terapeutică.

De aceea, este important să luam în considerație cadrele de referință interioare și exterioare ale fiecărui participant la actul terapeutic. Orice comportament uman are la baza un tipar conform căruia experiențele sunt organizate și funcționează conform meta-programelor existente la un moment dat în fiecare. Meta-programele sunt programele sau tiparele interioare prin care o persoana își formează reprezentările și își dirijează comportamentul.

Cadrul spațio-temporal

În acest context, cadrul spațio-temporal al relației terapeutice configurează atât conștientul, cât mai ales inconștientul celor doi protagoniști ai actului terapeutic, având o influență majoră în alegerea strategiilor și, mai ales, adaptarea acestora la contextul particular unic al fiecărei terapii, urmărindu-se prin aceasta armonizarea abordării terapeutice la spațiul cultural specific, geopolitic și ecologic.
Cadrul de timp, perioada istorică în care se desfășoară procesul psihoterapeutic, precum și amprenta unei orânduiri în relațiile trans-generaționale fixează tiparele relaționale specifice în procesul interacțiunii psihoterapeutice.
O coordonată esențială în dinamica relațională din cabinetul de terapie, în procesul prin care atât terapeutul cât și pacientul își scriu scenariul vieții, cât și în modelarea sistemului de credințe proprii, în relația sinelui cu sine, o constituie implementarea descoperirilor științifice din domeniul fizicii cuantice, ale biologiei și ale geneticii și asamblarea lor la sistemul de credințe existent la un moment dat. Acest fapt determina transmutarea potențialului uman implicat în relație, atât al terapeutului cât și al pacientului, pe un palier superior, generând noi sensuri despre mecanismele evoluției și permițând o abordare ce favorizează ajustarea sistemului de credințe la noua realitate a contextului în care știința a depășit credințele în universul material newtonian, deoarece oamenii au ajuns sa înțeleagă ca universul nu este făcut din materie suspendata în spațiul gol ci din energie, (Bruce Lipton, 2003,) fiind un univers cuantic, lucru de care Einstein si-a dat seama când a scris celebra sa formula E- MC2, demonstrând ca nu trăim într-un univers în care obiectele fizice sunt separate de un spațiu fără viata, ci universul este un tot indivizibil în care materia este energie condensata, iar energia si materia sunt întrețesute atât de profund încât este imposibil să le consideram ca elemente independente.
În timp ce biologii convenționali aplica o viziune reducționistă în care cred că mecanismele corpului nostru fizic pot fi înțelese dacă luăm fiecare celulă individual și îi studiem părțile chimice care o compun, crezând că reacțiile biochimice care susțin viata sunt generate printr-un flux de informație liniar – (Biologia Credinței, Bruce Lipton) perspectiva cuantică recunoaște uriașa complexitate a intercomunicării dintre piesele fizice și câmpurile de energie care formează întregul. Fluxul de informație într-un univers cuantic este holistic.
Harta interacțiunii între materie și energie, între câmpurile umane privite ca interacțiune privite din aceasta perspectiva capătă înțelesuri noi și profunde, la care, aplicând teoria rezonanței, putem concluziona că funcționalitatea psihoterapeutului influențează selecția pacienților care vor participa la procesul terapeutic și determină modificări în structura acestora, odată cu intrarea în rezonanță, încă înainte de momentul primului contact fizic și apoi pe întreaga durată a terapiei.
„Lucrez dintr-o perspectivă relațională și de dezvoltare și susțin clienții în a-și adânci contactele cu mine astfel încât, peste câtva timp, ei sa poată asimila și integra relației și experienței lor o relație emoțională corectă. În acest proces, terapeutul, prin prezența sa, cu angajament și curaj, devine gradual un obiect transformațional (nu doar un obiect de tranziție). Prin acest proces „alchimic”, puterile înnăscute ale clientului pot fi crescute și realizate. Călătoria este umană și profund spirituală”, (Evans, 2009).
Co-creația relației terapeutice
„Central pentru concepția noastră despre psihoterapie este concentrarea pe co-creație a relației terapeutice ca un eveniment interacțional la care ambele părți participă.
Nu este o relație unilaterala, unde o parte „acționează„ în timp ce cealaltă parte este doar un recipient pasiv, ci mai degrabă este construit un proces relațional în colaborare ce evoluează constant, la care atât terapeutul cât și clientul contribuie. Vindecarea si schimbarea au loc numai în și prin relația co-construita, terapeutul și clientul, evoluând de-a lungul timpului. Relația terapeutică este văzută ca un proces dinamic între două persoane în interacțiune reciproca în cabinetul de terapie, întotdeauna o întâlnire unica datorită individualității persoanelor implicate. Este foarte mult o vedere bilaterală a procesului terapeutic, recunoscând că și clientul va avea un impact asupra terapeutului în mod constant. De aceea, putem spune că relația terapeutică este reciprocă, dar nu simetrica.” (Evans, Gilbert, 2005).

Relația terapeutică reciproca, dar nu simetrică

O relație terapeutica construită pe bază de reciprocitate nu implică neapărat egalitate a influenței sau similitudine a contribuției. „Influența reciprocă nu implică influenta egală, relația analitică poate fi mutuală fără a fi simetrică” (Aron, 1991). Reciprocitatea nu implică o dispariție a rolului terapeutic sau sarcinilor din partea terapeutului, ci este mai degrabă o conștientizare a faptului că două persoane nu pot fi într-o întâlnire unul cu celalalt fără a avea impact sau a fi influențat de către celalalt. (Maroda, 1991).

Accentuăm însa importanța pacientului ca arhitect al schimbării în aceeași măsură în care salutăm și recunoaștem calitatea contribuției terapeutului la relație. Procesul terapeutic este văzut ca un efort comun și fiecare relație terapeutică este unică prin calitățile sale diadice. Relația terapeutică se desfășoară întotdeauna într-un anumit context social, politic, istoric și spiritual care va influența natura interacțiunii pacient-terapeut.
Noi, așadar, punem accentul pe contextul mai larg în care se desfășoară diada terapeutica, în toată complexitatea și dimensiunile ei multiple. Această abordare se concentrează pe întâlnirea terapeutică ca nucleu al procesului terapeutic și ca mediu sau container al schimbării într-un domeniu în perpetuă schimbare. În acest proces acordăm meritul cuvenit creativității în tehnică și strategie, asa cum reies acestea din contextul relațional și facilitează organic procesul terapeutic.
Accentul pe construcția comună a relației înseamna că susținem o viziune „dublă” a procesului terapeutic, în care ambii participanți sunt priviți ca membri ai unei relații reciproce, un dans inteligent al empatiei cu interacțiuni și influențe reciproce.

Abordarea noastră este, deci, foarte aliniată cu psihoterapia relațională contemporană.

  • În primul rând, considerăm teoria inter-subiectivă ce subliniază conceptul de „influență reciprocă” (Stolorow si Atwood, 1992). Ei folosesc termenul de co-determinare pentru a descrie procesul reciproc atât în dezvoltare cât și în psihoterapie.
  • În al doilea rând, suntem asociați cu dialogurile moderne din terapia gestalt ce se concentrează asupra dialogului de vindecare din psihoterapie și subliniază importanța spațiului dintre terapeut și client – ca spațiu în care are loc vindecarea (Hyener, 1993) … dacă considerăm cu adevărat conceptul de mijloc, atunci există o realitate mai mare decât suma tuturor experiențelor, atât ale terapeutului cât și ale clientului. Împreuna ei formează o totalitate ce furnizează context pentru experiențele fiecăruia. Poate că aceasta este cea mai succintă explicație a mijlocului.” (Gilbert, Evans, 2005).
  • Ne inspirăm și din psihanaliza relațională contemporană cu doctrina centrală:„ Abordarea relațională pe care eu o avansez vede relația analist-pacient ca fiind stabilită și restabilită printr-o continuă influență mutuală în care atât pacientul cât și analistul, în mod sistematic, afectează și sunt afectați de celălalt” (Aron, 1999).

Aceste trei abordări contemporane subliniază reciprocitatea procesului terapeutic ca un proces de co-construcție între terapeut și client. Trebuie să evidențiem totuși că tehnicile folosite, folosirea de sine a terapeutului, puncte de vedere asupra transferului și contra-transferului, punctul de vedere asupra folosirii și dezvăluirii propriilor sentimente, modul de relaționare la întâlnirea cu clientul – toate acestea variază foarte mult.

  • Inconștientul relațional : persoana terță analitică

Ogden, vorbind despre inter-subiectivitatea „terței analitice”, ia acest concept de mixtură și îl duce chiar mai departe, atrăgând atenția asupra unui proces inconștient co-creat de către terapeut si client ce poate furniza un insight important în procesul clientului. Persoana terță analitica provine din interacțiunea dintre subiectivitate si inter-subiectivitate ce generează ca si cum ar fi o a treia persoană în camera. Ogden (1994) susține că orice reverii sau preocupări din partea analistului pe parcursul orei terapeutice, chiar dacă par frivole sau distrageri de atenție de la subiectul în discuție, au totuși un sens pentru întâlnire. Ceea ce de obicei „punem în paranteză” sau ne mustră pentru că ne distrage, poate avea legătură cu terța analitică și poate conține comunicări ale inconștientului valoroase despre calitatea relației terapeutice.
Gerson (2004) vorbește despre ”inconștientul relațional”, pe care îl descrie ca „legătura nerecunoscută ce leagă fiecare relație, penetrând expresia și construcția subiectivității fiecăruia și inconștientul individual din acea relație”. Conceptul de inconștient relațional subliniază interconectarea fiecărei perechi terapeutice și formează un „pod nevăzut” între ei (Gerson, 2004).
Această definiție a conceptului de terța analitică adaugă încă o dimensiune co-creației sau co-determinării relațiilor menționate anterior, sugerând ca noi ne cream reciproc relațiile, la nivel atât conștient cât si inconștient. În procesul terapeutic este deci important să fii deschis la mesajele filtrate prin rămășitele inconștientului relațional. Pot apărea – fie de la terapeut, fie de la client – în mai multe forme, ca visuri, fantezii, distrageri, preocupări obsesive, simptome fizice sau alte forme de manifestare. Psihoterapeuții relaționali vor fi atenți în mod special la aceste fenomene, furnizând, pe cât posibil, insight-uri în momentele din terapie ce par a fi „împotmolite”.

Propria noastră abordare a psihoterapiei integrative, deși recunoaște importanța unei abordări de prim-plan specifice sau a combinațiilor de abordări ale unor probleme specifice, plasează totuși în centrul priorităților acele elemente care sunt comune tuturor psihoterapiilor, în special relația psihoterapeutică în toate dimensiunile ei. O astfel de abordare relațională a integrării afirma importanța oferirii unui mediu protector în care creșterea și vindecarea au loc într-un spațiu inter-subiectiv creat în cooperare de psihoterapeut și de pacient.

Practica realizarii sinelui

O temă cheie în abordarea integrării este concentrarea pe dezvoltarea sinelui, deoarece armonia lăuntrica alimentează puterea exterioară. Evans si Gilbert abordează în lucrarea „An introduction to Integrative Psychoterapy”, 2005 diferitele aspecte ale sinelui în diverse relații, „pentru că credem că schimbarea în psihoterapie poate avea loc în una, mai multe sau în toate aceste arii. La un moment dat, pentru orice client, unul din aceste puncte va fi mai important decât altele, iar la alt stagiu la vieții altele vor fi în centru.
Vedem, de asemenea, că toate aceste arii de experiență proprie sunt în mod inevitabil inter-relaționate, dar considerăm că este mai util să ne concentram pe fiecare separat pentru a evidenția anumite aspecte unice ale propriei experiențe.

În procesul dezvoltării conceptului deschis de „sine-în-relație”, vom explora șase domenii diferite legate de sine:

  1. Domeniul biologic: relația sinelui cu corpul. Acesta se referă la relația pe care Eu o am cu propriul meu corp. Aici explorăm experiența de sine a unei persoane ca ființă vie; modul în care persoana îsi „însuflețește” propriul corp și relația pe care o are cu sinele trupesc.
  2. Domeniul intra-psihic: relația sinelui cu sinele. Acesta se referă la lumea interioară a experiențelor unei persoane, inclusiv dialogurile între diferitele părți ale sinelui si cum acestea se constituie și se dezvoltă cu timpul. Căutam moduri de înțelegere a naturii și funcționării cadrului de referință al unei persoane care formează baza experienței sinelui-în-lume.
  3. Domeniul interpersonal: relația sinelui cu ceilalți. Aici vom urmări domeniul relațiilor interpersonale și modul în care negociem legătura noastră cu cei din jur. Vom cerceta importanța procesului de atașare si calitatea relațiilor inter-subiective timpurii reciproce și interactive ce creează modelul relaționării ulterioare și al nevoilor personale în cursul vieții.
  4. Domeniul intercultural și contextual privește relația dintre sine si context, urmărind integrarea experienței sinelui în context. Vom studia influențele sociale, politice, istorice, economice, culturale si organizaționale asupra dezvoltării simțului de sine.
  5. Domeniul ecologic: relația sinelui cu mediul înconjurător și natura. Aici vom studia relația persoanei cu mediul său natural și modul în care sensibilitatea sa (ori lipsa acesteia) poate influența existența ei în lume.
  6. Domeniul transcendental: relația sinelui cu lumea transpersonală și spirituală. Aici avem în vedere maniera în care omul caută să dea un sens mai larg existenței sale și modul în care acesta poate fi dobândit prin dezvoltarea sinelui spiritual al persoanei”.

În formările noastre, este de datoria noastră să stimulam dialogul dincolo de diferențe prin respectarea individualității, a sistemelor de credințe și convingeri și a gândirii.
Tendința integrării si în același timp a respectării individualității abordărilor psihoterapeutice într-un context al armonizării se face simțită în mediul profesional și la nivel european: „La nivel european, pe parcursul ultimilor 20 ani sau cam asa ceva, am asistat la o importantă tendință spre un spirit mai ecumenic în rândul psihoterapiilor reprezentate în Regatul Unit al Marii Britanii a Consiliului de Psihoterapie (UKCP) si Asociația Europeana pentru Psihoterapie (PAM) și evidențiată în gama de probleme explorate profesional în cadrul conferințelor precum si al publicațiilor de specialitate ca “Psihoterapeutul”, Jurnalul UKCP, Jurnalul Internațional de Psihoterapie EAP și Jurnalul despre Integrarea Psihoterapiei (SEPI). Toate cele trei dintre aceste organizații au nevoie de niveluri înalte de cooperare printre si între diferitele abordări reprezentate de menținerea colaborării și dialogului.”, (Evans si Gilbert, 2005).

„Armonia este principiul secret care controlează viața și fără de care întreaga existență s-ar dezintegra. Respirația se desfășoară neîncetat si ea menține sănătatea corpului atâta timp cât organele funcționează armonios. În clipa în care apare o problema, boala îsi face apariția si respirația încetează, lăsând în urma ei o carcasă inertă formată din carne și oase. Același lucru este adevărat și pentru organizațiile create de om – pentru orice structură constituită din părți care interacționează între ele, de la natură la întregul ei și până la relațiile interumane, de la marile corporații și concern-uri industriale și până la cele mai mici societăți spirituale. Armonia este sufletul oricărei organizații. Armonia înseamna fructul înțelegerii. Armonia între ființele umane și popoare sau națiuni nu se va instaura niciodată doar pe baze de egalitate economica, ori prin impunerea acesteia cu ajutorul forței militare. Înțelegerea este negreșit sortită eșecului dacă atenția ne este focalizată numai asupra lucrurilor efemere. Pacea în lume nu poate fi creată nici prin egalitate economică și nici prin alte mijloace, ci numai prin dezvoltarea, cultivarea armoniei inerentă sufletelor care alcătuiesc națiunile și structurile sociale. Este necesară acea înțelegere superioară al cărei unic țel este menținerea si elevarea fericirii trupești, mentale si sufletești a tuturor ființelor” (Yogananda, 1986).
În drumul fiecăruia către sine însuși, prin iubire, empatie si adevăr putem crea armonia reușind să aducem în viața noastră și a celor cu care interacționăm în procesul psihoterapeutic o scânteie de iluminare, iar ca terapeuți, prin altruism și dăruire, prin iubire, devoțiune si sinceritate, vindecăm, devenind noi înșine lumina în templul conștiinței celuilalt.

Dr. Gina Chiriac