1. De ce să consultăm un psihoterapeut

 

 Psihoterapia se adresează oamenilor inteligenţi. Acelor oameni care sunt in­formaţi despre alternative, despre posibilitatea de a alege. Oamenii care acţionează.

 

Mă întreb câţi dintre noi ar avea curajul să-şi dea calculatorul pe mâna unei per­soane care a citit despre programare, dar care niciodată nu a făcut un curs de iniţiere pentru a schimba soft-ul sau pentru a instala un program. Imaginaţi-vă acum, gândindu-vă la problemele care ţin de psihic, cât de important este să vă adresaţi unui medic sau psiholog specializat într-o anumită metodă psihoterapeutică. Pentru a vă proteja, puteţi consulta lista psihoterapeuţilor acreditaţi, care apare sub egida Colegiului Psihologilor din România, sau puteţi întreba terapeutul pe care l-aţi ales dacă e specializat într-una din formele de terapie existente – le găsiţi pe site-ul Colegiului Psihologilor din Româ­nia (www.copsi.ro), unde se află liste cu toţi psihoterapeuţii acreditaţi la noi în ţară pre­cum şi specializările acestora. După ce v-aţi asigurat că sunteţi pe mâini bune, e im­portant să ştiţi care sunt drepturile unei persoane aflate în procesul de psihoterapie. Asta deoarece, în psihoterapie, ne adresăm sufletului, lucrăm cu emoţiile şi cu psihicul dumneavoastră, este bine să ştiţi că aveţi dreptul la respectarea integrităţii psihice şi mentale. Trebuie să ştiţi că aveţi dreptul la confidenţialitate.

 

Tehnici de terapie

 

Pentru că aveţi dreptul la informare, puteţi afla de la terapeutul dumneavoastră ce fel de terapie aplică şi veţi primi explicaţii specifice problematicii pentru care aţi ales o astfel de terapie. Fiecare psihoterapeut este specializat într-una sau mai multe tehnici de terapie. De exemplu, psihoterapia integrativă (pe care eu o practic) este adaptată la particularităţile clientului, abordarea fiind pliată pe nevoile si personalitatea clientului, utilizând tehnici specifice terapiilor cognitive, comportamentale, uneori psihanalitice (interpretarea viselor), tehnici de relaxare, somato-terapie, hipnoză clinică sau terapie spirituală. Există o dilemă pe care mulţi pacienţi o au atunci când îşi imagi­nează că au de ales între un tratament psihiatric, cu medicamente, sau psihoterapie. Aceasta este o falsă alegere. De fapt, ele se potenţează reciproc, accelerând procesul de vindecare. Din nefericire, medicamentele nu oferă răspunsuri la întrebări. Psihoterapia, în cazul unor depresii, atacuri de panică sau diferite forme de anxietate învaţă pacientul cum anume sa gândească şi ce atitudine să adopte în momentele de criză, acesta obţi­nând prin învăţarea de tehnici specifice psihoterapiei cum să manifeste alt comporta­ment, să se liniştească mai mult şi cum anume să managerieze o situaţie dificilă.

 

Modul de tratament este flexibil

 

În psihoterapie, modul de tratament este flexibil, nu aşezăm clientul într-un „pat al lui Procust” ca să ajustăm problematica lui la o singură metodă terapeutică, ci, având în vedere unicitatea şi complexitatea fiinţei umane, ţinem cont de realitatea fie­cărui client. A face psihoterapie înseamnă a-l întâlni pe client pe terenul său, a ţine seama de realităţile sale, a-l înţelege şi abia apoi a-l ghida spre o zonă mai sănătoasă. Pe măsură ce terapia avansează, descoperim împreună resursele, comportamentele şi credinţele persoanei aflată în terapie. Urmează utilizarea într-un mod terapeutic, inedit chiar a simptomelor, ele devenind mijloace de rezolvare a problemelor cu care pacien­tul se confruntă. Principalul obiectiv al tratamentului psihoterapeutic, după rezolvarea problemelor sale, este acela de a-i oferi posibilitatea pacientului să aibă un autocontrol asupra stării lui de sănătate, mai mult chiar, de a se simţi bine cu el însuşi, beneficiind acum de valoroase instrumente prin care să-şi poată menţine şi îmbunătăţi starea nouă obţinută în urma demersului terapeutic.

 

Cine poate beneficia de psihoterapie?

 

  • persoanele cu probleme emoţionale;
  • persoanele cu probleme de relaţionare;
  • persoanele care doresc să capete abilităţi de comunicare;
  •  persoanele care vor să evolueze spiritual;
  •  persoanele interesate de autocunoaştere şi optimizare personală.

 

Indiferent că urmaţi o terapie individuală sau de grup, dumneavoastră împre­ună cu psihoterapeutul formaţi o echipă terapeutică care are drept scop îmbunătăţirea parametrilor în care vă trăiţi viaţa de zi cu zi şi vă puteţi dezvolta potenţialul personal! E important să ştiţi că nu sunteţi singur!

 (Dr. Gina ChiriacRăspunsuri Psihoterapeutice pentru fiecare zi, Liber Mundi)

 Inteligenţa emoţională

 

Este mai important să fim concentraţi asupra noastră decât asupra comporta­mentelor celorlalţi sau a evenimentelor care au cauzat anumite reacţii. Înţelesul pe care îl atribuim persoanelor şi evenimentelor pe care le întâlnim sunt cele care determină sentimentele şi comportamentul nostru. Făcând această distincţie, se asumă toată res­ponsabilitatea pentru propriile succese sau insuccese.

Este important să se înţeleagă că sentimentele, gândurile şi estimările nu sunt constante, ele oscilează date fiind noile informaţii şi situaţii care apar. De aceea este important să cunoaştem câteva noţiuni despre inteligenţa emoţională.

 

Ce este Inteligenţa Emoţională?

 

Inteligenţa Emoţională este formată din patru elemente:

  • înţelegerea mai bună a propriilor emoţii;
  • gestionarea eficientă a propriilor emoţii şi creşterea semnificativă a calităţii vie­ţii;
  • înţelegerea mai bună a celor din jur şi o convieţuire cu un grad de confort ridi­cat;
  • crearea de relaţii mai bune, la toate nivelurile, cu cei din jur şi creşterea producti­vităţii şi a imaginii personale. Conform cercetărilor statistice, compe­tenţa emoţională este de două ori mai importantă decât abilităţile tehnice sau intelectuale. Dezvoltarea inteligenţei emoţionale reprezintă înţelegerea şi ges­tionarea emoţiilor pentru a crea relaţii armonioase cu cei din jur.

 

Componente ale Inteligenţei Emoţionale

 

  1. 1.      Auto–Conştientizarea: determinarea punctelor forte şi a limitărilor, conştien­tizarea emoţiilor şi a efectelor acestora asupra comportamentului, precum şi impactului acestora asupra celorlalţi, analiza comportamentului dintr-o perspectivă introspectivă.
  2. 2.      Managementul Emoţiilor: obţinerea abilităţilor de a face faţă în mod efici­ent stresului şi frustrării, de a fi flexibil şi a dori să te adaptezi la schim­bare.
  3. 3.      Imaginea proprie şi Auto–motivarea: dezvoltarea unui simţ de autoevalu­are şi încrederea în abilităţile de a face faţă cererilor. Motivarea prin factori interni precum nevoia de realizare şi nevoia de dezvoltare personală.
  4. 4.       Abilităţi sociale: ascultare activă, intrare în raport cu ceea ce simt ceilalţi, prevenirea unei influenţe negative a factorilor emoţionali asupra capacităţii de ascultare, asertivitate, gestionarea conflictelor.
  5. 5.      Beneficiile Inteligenţei Emoţionale: performanţe mărite, motivaţie îmbunătă­ţită, inovaţie sporită, încredere, leadership şi management efici­ent, muncă excelentă în echipă.

 

Originile conceptului de „Inteligenţă Emoţională”

 

Sintagma „inteligenţă emoţională” a fost folosită pentru prima dată într-un ar­ticol din anul 1990 de către psihologii Peter Salovey şi John Mayer. Cu toate că acest termen este relativ nou, componentele conceptului de inteligenţă emoţională pot fi da­tate până la arhicunoscuta afirmaţie a lui Socrate (470 – 399 î.Hr.): Cunoaşte-te pe tine însuţi. În Biblie, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament: Nu fă altuia ce ţie nu-ţi place şi Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi pot fi văzute ca elemente de Inteligenţă Emoţională.

În 1983 Howard Gardner a introdus conceptul de: „Inteligenţe Multiple”. El argumenta că există nu doar un singur tip de inteligenţă, cea măsurată prin teste şi dezvoltată în cadrul şcolar, ci multiple tipuri de inteligenţe. El a inventat sintagma Nu întrebaţi cât de deştepţi sunteţi, ci cum sunteţi inteligenţi. Gardner a identificat şapte tipuri de inteligenţă, diferite de abilităţile comunicative şi matematice uzuale. Printre acestea, el a inclus şi două abilităţi personale: auto-conştientizarea stărilor interioare şi interactivitatea socială eficientă.
Cele şapte tipuri de inteligenţă ale lui Gardner sunt:

  • Inteligenţa Matematică–Logică;
  • Inteligenţa Interpersonală;
  • Inteligenţa Spaţială;
  • Inteligenţa Ritmic–Muzicală;
  • Inteligenţa Intrapersonală;
  • Inteligenţa Kinestezică;
  • Inteligenţa Lingvistic–Verbală.

 

Trezirea conştiinţei, factor ce influenţează inteligenţa emoţională

 

Managementul inteligent al emoţiilor dificile pare să ajute corpul în lupta împotriva bolilor – un alt factor pozitiv. În trecut am fost învăţaţi că sistemul imunitar şi creie­rul sunt organe complet separate şi de aceea au desconsiderat impactul emoţiilor. Noua ştiinţă despre imunitatea neuropsihică ne arată că sunt legături bio-chimice între creier, în special centrii emoţionali, şi sistemul imunitar, deschizând astfel calea către explica­rea modului în care emoţiile afectează sănătatea.

Emoţiile funcţionează ca semnale, atrăgând atenţia asupra zonelor care nece­sită examinare şi dezvoltarea conştientizării. Estimarea gradului de conştientizare al inteligenţei emoţionale reprezintă totalitatea evaluărilor, interpretărilor, impresiilor le­gate de propria persoană, de cei din jur şi de diverse situaţii.

Aceste estimări sunt în mare măsură determinate de mediul familial, experien­ţele anterioare, sistemele de convingeri şi de valori şi iau forma unui dialog interior. Esti­marea gradului de conştientizare al inteligenţei emoţionale (I.E.) ajută la înţelegerea modului în care dialogul interior influenţează sentimentele, acţiunile şi reacţiile, aces­tea putând fi schimbate în funcţie de diverse situaţii.

 

 

Aplicaţie

 

Câteva indicaţii pentru conştientizarea modului în care se fac estimările:

 

  1. Foloseşte propoziţii care încep cu „Eu cred”;
  2. Folosind conştient declaraţia „Eu cred”, se clarifică ceea ce crezi şi recunoşti că eşti o persoană responsabilă pentru propriile estimări;
  3. Angajează-te în dialoguri şi analize interioare, regulat;
  4. Conştientizează mesajul pe care ţi-l transmiţi inconştient. Alege un anumit mo­ment pe zi în care să porneşti un dialog interior;
  5. Determină dacă dialogul tău interior lucrează pentru tine sau împotriva ta;
  6. Gândeşte-te regulat la interacţiunile pe care le ai cu cei din jur;
  7. Acordă-ţi câteva minute, după ce te-ai întâlnit cu şeful tău, colegul tău de muncă sau prietenul, în care încearcă să determini ce a influenţat estimările sau percepţiile despre cele întâmplate. Asigură-te că eşti calm când te angajezi în acest dialog interior. Fiind calm vei avea posibilitatea de a fi mai flexibil şi ra­ţional şi de a trage concluzii logice şi corecte. Când eşti neliniştit sau supărat, concluziile trase au tendinţa să fie inexacte, chiar iraţionale;
  8. Întreabă-i pe alţii despre opiniile lor. Orice eveniment sau situaţie poate fi evalu­ată dintr-o altă perspectivă. Pentru o obiectivitate maximă întreabă-i pe ceilalţi cum au perceput sau au apreciat un anumit moment sau o anumită situ­aţie.

 

În acest fel, putem deveni mult mai obiectivi în ceea ce priveşte evaluarea rea­lităţii pe care o trăim, cel puţin din perspectiva emoţională.

Înţelegerea influenţei pe care o aveţi asupra celorlalţi este o latură esenţială a conştiinţei de sine, deoarece, dacă sunt dirijate greşit, simţămintele puternice şi impul­surile pe care le generează pot deveni explozive. Coeficientul personal de Inteligenţă Emoţională poate fi determinat prin înţelegerea felului în care reacţionaţi în anumite momente, prin emoţiile pe care le trăiţi. Prin urmare, trebuie să ne facem griji în legă­tură cu modul în care reacţionăm faţă de propriile emoţii, dar şi să fim atenţi cu cele ale altor persoane.

Câţi dintre noi înţeleg influenţa pe care o au asupra altora, inclusiv asupra celor apropiaţi? S-ar putea ca unora să li se pară că suntem distanţi sau insensibili, al­tora că suntem prefăcuţi sau ascundem adevărul. S-ar putea să fim şocaţi dacă am afla vreodată ce cred şi ce simt, cu adevărat, ceilalţi despre noi şi este o curiozitate a com­portamentului uman faptul că rar aflăm acest lucru.

De exemplu, puteţi spune cinstit, ca de la inimă la inimă, că înţelegeţi ce simt colegii şi cunoştinţele despre dumneavoastră, chiar şi aceia despre care credeţi că vă sunt apropiaţi?

Dumneavoastră, cel din interior, chiar sunteţi un teritoriu cunoscut?

Deseori, aflăm ceva despre noi înşine doar atunci când unei persoane îi scapă ceva în mod necugetat. S-ar putea să nu fie plăcut să aflăm informaţiile pe această cale, de­pinde ce anume are de spus persoana respectivă. Puteţi afla lucruri despre dumnea­voastră înşivă întrebând direct, dar probabil că nu vă vine uşor. Totuşi, merită să încer­caţi cu cineva care vă cunoaşte bine şi a cărui capacitate de judecată o respectaţi.

Test pentru aflarea coeficientului propriu de Inteligenţă Emoţională

 

1. Cineva exprimă o părere complet opusă unui lucru despre care aveţi o anumită pă­rere. Cum reacţionaţi?

A. Ascultaţi ce spune persoana respectivă şi apoi reacţionaţi;

B. Ascultaţi puţin şi apoi respingeţi ce a spus;

C. Respingeţi categoric punctul de vedere contrar.

 

2. Vă aflaţi împreună cu o persoană care vorbeşte îngrozitor de mult timp pentru a ajunge la ideea pe care vrea să o exprime. Cum reacţionaţi?

A. După o vreme vă pierdeţi interesul şi plecaţi;

B. Ridicaţi o mână pentru a-i atrage atenţia şi, când se opreşte, întrebaţi politi­cos ce vrea să spună;

C. După ce v-aţi dat seama cât se luptă, o întrerupeţi spunând: „Mă scuzaţi!”.

 

3. Când nu sunteţi sigur referitor la ceea ce trebuie să faceţi, cum acţionaţi?

A. Încercaţi singur, oricât de mult durează;

B. Cereţi un sfat;

C. Căutaţi într-o carte sau pe Internet.

 

4. Gândiţi-vă la ultimele cinci conversaţii pe care le-aţi purtat şi încercaţi să vă amintiţi ce vi s-a spus, nu cuvintele exacte, ci esenţa. Cât vă amintiţi?

A. Foarte puţin sau deloc;

B. O parte;

C. Totul sau aproape tot.

 

5. Sunteţi întrebat într-un sondaj ce părere aveţi în legătură cu a-i asculta pe alţii. Cum reacţionaţi?

A. Spuneţi că oamenii sunt foarte previzibili, ştiţi întotdeauna dinainte ce vor spune;

B. Spuneţi că, în general, nu sunteţi interesat de ceea ce au alţi oameni de spus;

C. Sugeraţi că modul în care oamenii spun ceva este la fel de important ca şi ceea ce spun.

 

6. Ce vă trece prin minte atunci când comunicaţi cu alţi oameni?

A. Nimic în mod deosebit;

B. Vă gândiţi că alţi oameni sunt altfel decât dumneavoastră, într-un mod con­cret şi anume mai blânzi, mai duri, mai zbuciumaţi, mai amuzanţi etc.;

C. Vă gândiţi că ceilalţi oameni nu sunt altfel decât dumneavoastră.

 

Acordarea punctelor

 

Comparaţi răspunsurile dumneavoastră cu cele din tabelul următor. Încercuiţi răspunsul dumneavoastră corespunzător fiecărei întrebări. Număraţi răspunsurile încer­cuite în fiecare coloană, acesta va fi rezultatul final.

 

 

Test

Cel mai mare

Coeficient de

Inteligenţă
Emoţi­onală

Cel mai mic

Coeficient de

Inteligenţă
Emoţi­onală

Coeficient mediu

De Inteligenţă
Emoţi­onală

Întrebarea 1 A C B
Întrebarea 2 B A C
Întrebarea 3 B A C
Întrebarea 4 C A B
Întrebarea 5 C B A
Întrebarea 6 B A C
Total

  

(Dr. Gina Chiriac, Răspunsuri Psihoterapeutice pentru fiecare zi, Liber Mundi)

 

Cum să creştem un copil fericit!

 

 

Copiii sunt ca bureţii. Absorb tot ceea ce văd la părinţi şi la oamenii din jurul lor. Învaţă în fiecare clipă de la adulţii de lângă ei, indiferent dacă aceştia sunt sau nu conştienţi de aceasta. Ceea ce rostim copiilor noştri sunt ca nişte profeţii care se împli­nesc de la sine.

Deseori trebuie să avem mare grijă ce cuvinte le adresăm, deoarece ori de câte ori folosim anumite clişee ajungem la subconştientul copiilor noştri şi îi programăm, deşi nu avem o astfel de intenţie.

De exemplu, dacă adoptăm o atitudine critică plângându-ne de ei, de alţii sau de lumea care ne înconjoară, le arătăm cum să-i condamne pe ceilalţi sau, şi mai rău, cum să se condamne pe ei înşişi.

Mintea copilului este plină de întrebări. Poate cele mai arzătoare sunt: cine sunt eu, care este locul meu în lume. Acestea sunt întrebări esenţiale care le definesc propria personalitate sau identitate. De aceea, copiii sunt puternic marcaţi de enunţuri care încep cu „tu eşti”, indiferent dacă mesajul sună „eşti un leneş” sau eşti un „copil de ispravă”, mesajul vine de la cei mari şi se întipăreşte adânc în subconştientul copilu­lui.

De multe ori, părinţii îşi critică proprii copii doar ca să-i încurajeze să facă lu­crurile mai bine sau să fie mai buni. Poate la fel au procedat şi părinţii acestora cu ei.

Copii însă nu privesc criticile ca o încurajare. Pentru un copil, critica pare mai curând un atac la persoana lui şi există mai multe şanse să le provoace o atitudine de autoapărare decât una de cooperare.

Trebuie să cântărim impactul cuvintelor noastre şi să le spunem copiilor noştri că nu ne place ceea ce ei fac, fără să minimalizăm respectul de sine al copilului. Tre­buie să îi dăm de înţeles că El este în ordine, deşi ceea ce a făcut nu este.

La fel ca adulţii, copiii au dreptul de a-şi cunoaşte şi exprima sentimentele, inclusiv cele de furie şi supărare ori de tristeţe. Ca părinţi trebuie să acceptăm şi să respectăm sentimentele şi frustrările copiilor noştri, impunând totuşi reguli şi limite de conduite echilibrate.

Dacă doriţi să disciplinaţi copilul, nu folosiţi cuvinte umilitoare sau comparaţii cum ar fi: egoist, tont, eşti o pacoste, eşti leneş, nu ai minte, eşti imatur, eşti exact ca taică-tău, eşti un tăntălău, nu mă mai bate la cap, controlează-te o dată etc.

Programaţi-vă copiii pozitiv şi, când doriţi să îl disciplinaţi, folosiţi mesaje po­zitive, vorbiţi direct cu el şi la obiect, folosind mesaje: „Eşti prea mare şi prea înţele­gător pentru a o lăsa pe sora ta mai mică să te scoată din sărite cu aşa ceva”, „Cum te poţi organiza pentru a te descurca mai bine”, „Ai foarte multă energie, te rog las-o mai încet dragul meu”, „“Băiete ai multă imaginaţie, îmi place ceea ce ai făcut”.

Avem zilnic zeci de ocazii pentru a face lucrurile corect. În loc să spuneţi, de exemplu, „Nu fugi spre şosea” este mai uşor să spuneţi „Rămâi lângă mine pe trotuar!”, astfel încât copilul să-şi imagineze ce are de făcut şi nu ceea ce nu are voie să facă. Daţi-le copiilor instrucţiuni clare privind modul corect de a gândi utilizând formulări pozitive care îi ajută pe copii să gândească, să acţioneze pozitiv şi să simtă că pot face faţă, astfel ei îşi vor imagina succesul şi vor avea rezultate mai bune.

A ne ajuta copiii să capete încredere în ei şi să reuşească în viaţă nu înseamnă doar să le încurajăm comportamentul. Trebuie să ne gândim şi la trăsăturile sufleteşti pe care trebuie să şi le dezvolte copiii noştri.

Când vedem că aceştia posedă o calitate pe care o admirăm, generozitate, bu­nătate, sensibilitate, hotărâre sau orice altceva, trebuie să le arătăm că am remarcat-o şi că o apreciem.

Cum am spus mai devreme, copiii învaţă ceea ce ei trăiesc. Dacă ei trăiesc în aprobare, învaţă să se placă pe sine. Copiii care se plac pe ei înşişi, tind să aibă mai multă încredere în sine şi stabilesc relaţii mai calde şi mai stabile.

Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi copii, învaţă să fie generoşi, iar atunci când un părinte împarte cu eleganţă atât cu ceilalţi cât şi copiilor lui le arată, de fapt, aces­tora cum să fie generoşi.

Dacă trăiesc în bunăvoinţă şi consideraţie, copiii învaţă respectul.

Important este ceea ce părintele face şi nu ceea ce le spune în cazul de faţă. Observându-i pe părinţi, ei au ocazia să înveţe cum se exprimă respectul în viaţa de zi cu zi.

Copiii, ca adulţii, au sentimentele, gândurile, şi dorinţele lor. Trăind la fel ca o persoană matură, dorinţa de a fi acceptat în familie sau la grădiniţă, ori în cercul de prieteni, la fel ca adulţii, ei îşi formează propriile lor visuri, dorinţe şi păreri, chiar dacă uneori acestea nu sunt atât de complexe ca ale unor persoane mature, însă trebuie să le acordăm, ca oricărei fiinţe umane, respect şi consideraţie şi atunci când aceştia ne comunică ceva să îi ascultăm cu adevărat. În momentul în care copiii se simt ascultaţi şi îşi pot exprima gândurile şi sentimentele, ei devin mai curajoşi şi mai siguri pe ei, ştiind că părerea lor contează.

Comentariile noastre contribuie la conturarea imaginii de sine, pe care copiii noştri o vor purta cu ei la şcoală, în societate şi până la urmă în cariera aleasă de ei, dacă le asigurăm un mediu sigur şi cald în care să poată învăţa, le dăm şansa să îşi atingă potenţialul maxim.

Trebuie să credem în visurile copiilor noştri şi trebuie să credem în copiii noştri, mai ales când şi-au pierdut încrederea în ei înşişi, încurajându-le visurile din tot sufletul, talentele şi calităţile, ajutându-i să devină adulţi, capabili să înfrunte viaţa cu siguranţă de sine.

(Dr. Gina Chiriac, Răspunsuri Psihoterapeutice pentru fiecare zi, Liber Mundi)

 

Rolul poveştilor în educaţia copiilor

 

 

Reactivând copilul din noi, mi-ar plăcea să ne reamintim vremurile copilăriei noastre, cu basme şi poveşti nemuritoare, spuse pe îndelete de cei mari, pentru ca noi, cei de atunci, să putem înţelege mesajul transmis.

Scufiţa Roşie, Albă ca Zăpada și Harap Alb sunt doar câţiva dintre eroii copilă­riei multora dintre noi. Aşteptăm cu mare bucurie şi suspans fiecare poveste citită de părinţi ori bunici şi trăiam, alături de preferaţii noştri, întâmplările prin care aceştia tre­ceau. Atenţie la replici şi succesiunea firului narativ, poveştile de altădată ne sunt fa­miliare şi acum, după trecerea timpului şi le recunoaştem aportul în educaţia noastră.

Astăzi însă, eroii copilăriei noastre sunt străini multor micuţi. Ei au fost înlo­cuiţi de Shrek, Nemo, Tom şi Jerry, personaje la fel de interesante, dar parcă fără far­mecul eroilor de basm, basme pline de poveţe şi întâmplări din care copiii pot trage în­văţăminte utile: să nu fim neascultători ca Scufiţa Roşie, să nu fim răutăcioşi ca mama vitregă a Albei ca Zăpada şi lista ar putea continua.

Din poveşti, copiii află care sunt consecinţele acţiunilor oamenilor, care sunt efectele faptelor lor. Antitezele omniprezente în poveşti îi ajută să facă diferenţa între minciună şi adevăr, între laşitate şi curaj, îi învaţă care sunt calităţile şi care sunt de­fectele comune ale oamenilor. Trăind alături de personajul preferat întâmplările bas­mului, copilul învaţă despre lumea din jur, fără să fie el însuşi pus în situaţii pericu­loase sau dificile.

Un alt avantaj major al poveştilor este acela că stimulează imaginaţia şi fante­zia copilului. Povestitorul foloseşte cuvinte pentru a descrie imagini pe care copilul nu le vede. De aici începe să funcţioneze imaginaţia celui mic care este nevoit să constru­iască în minte peisaje, chipuri, situaţii.

În afară de imaginaţie, poveştile stimulează intelectul copiilor care se strădu­iesc să reţină cât mai multe detalii ale poveştii, să memoreze cuvintele folosite de pă­rinte pentru a fi capabil să le reproducă.

Este important să subliniem şi rolul benefic pe care poveştile îl au asupra afec­tivităţii unui copil. Frica, bucuria, iubirea sunt trăite de copil la intensitate maximă, fără ca el să fie pus în situaţii periculoase sau dificile. Există părinţi care îşi fac griji în le­gătură cu emoţiile prea puternice provocate de personajele negative. Copiii mai sensi­bili poate ar fi bine să beneficieze de o variantă puţin „îndulcită” a poveştii, însă în rest, nu avem de ce să ne temem. Poveştile îl pregătesc pentru momentul în care se va con­frunta cu situaţii neplăcute. Oricum, basmul îi transmite copilului că totul se va termina cu bine, la un moment dat, şi este bine să îl creştem în acest spirit optimist. Chiar şi la vârste foarte fragede, poveştile au un rol important în dezvoltarea copilului. Un bebeluş de câteva luni, ascultând poveşti, învaţă foarte mult despre limbaj, intonaţie, felul cum sunt create sunetele şi ceea ce înseamnă ele.

Pe lângă efectul benefic asupra copilului, să nu uităm de rolul poveştilor în relaţia părinţi – copil. Lipsa timpului îi face pe mulţi dintre noi să îşi abandoneze copiii în faţa televizorului, la desene animate, sau în faţa calculatorului, la jocuri. Câte un basm, spus măcar o dată la câteva zile, creează între părinte şi copil acea legătură spe­cială dintre doi oameni care trăiesc aceleaşi senzaţii, au aceleaşi sentimente şi îşi ima­ginează aceleaşi scenarii. Complicitatea creată şi limbajul comun construit de părinte şi copil îmbunătăţeşte mult relaţia dintre cei doi. Momentul poveştii este unul special şi poate să se păstreze peste ani, când nu va mai fi nevoie de poveşti, dar va fi nevoie de discuţii ca între prieteni.

După ce ne-am reamintit cu toţii de poveşti şi rolul acestora în viaţa copiilor noştri şi în relaţia părinte-copil, ne putem întreba: „Când am spus ultima oară o poveste copilului nostru? Cum au fost acele clipe? Ne putem bucura de acest lucru mai des?”

 (Dr. Gina Chiriac, Răspunsuri Psihoterapeutice pentru fiecare zi, Liber Mundi)

 

 Când mintea ne scapă de sub control,

nu noi gândim lucrurile, ci ele pe noi

 

 

Încercarea de a trece prin viaţă fără control asupra atenţiei seamănă un pic cu încercarea de a ajunge la o destinaţie fără să avem control asupra maşinii.

Presupunând că terminăm lucrul la ora cinci, ca de obicei, urcăm în maşină şi ne îndreptăm spre casă. Este o zi frumoasă şi ne bucurăm de ceea ce vedem, când deo­dată, fără niciun avertisment, maşina o ia pe banda din dreapta. Tragem scurt de volan, dar maşina ne ignoră şi ne duce spre următoarea ieşire. Îngroziţi, ne dăm seama că, de fapt, nu ne mai conducem propria maşina!

Ea ne conduce pe noi, are propria sa minte.

Vrem să mergem acasă, dar maşina are altă părere. O tentează oraşul. Începem să intrăm în panică. Ce se întâmplă cu maşina?

După ceva timp, reuşim să redresăm şi să intrăm pe autostradă. Dar, imediat simţim din nou acea smuceală irezistibilă a volanului. Maşina preia încă o dată con­trolul, iese de pe autostrada, schimba direcţia, preia controlul şi ne duce pe o altă stradă!

Strada este plină de tot felul de magazine. Maşina noastră pare fascinată de vitrine. Dar pe noi nu ne interesează, tot ce ne dorim este să ajungem acasă. Când, în sfârşit, ajungem, după vreo trei, patru schimbări de direcţii ale maşinii, ne dăm seama că nu mai avem benzină şi am întârziat la masă. Când a trecut timpul? Cine a preluat controlul?

O asemenea poveste pare de domeniul fantasticului, dar, când vine vorba des­pre atenţia noastră, avem adesea la fel de puţin control ca şoferul maşinii. Cu tentaţii şi distrageri de fiecare parte, suntem obişnuiţi ca mintea să se balanseze tot drumul, abătându-se la fiecare potecă şi punându-ne în pericol pe noi şi pe toţi cei din jurul nostru.

Data viitoare când spălăm vasele la cină, de exemplu, ar fi interesant să obser­văm de câte ori gândurile noastre hoinăresc în cincisprezece minute. Ne vom surprinde mintea hoinărind spre cearta de săptămâna trecută, a unui lucru minor. Apoi trece îna­poi la farfuria pe care o avem de spălat, dar numai pentru o clipă, după care iarăşi o ia din loc.

Acum clăbucii ne amintesc de zăpadă iar gândurile divaghează nestăpânite la Crăciunurile trecute. Câteva versuri din „Visez la un Crăciun alb” ne trec prin minte. Nici măcar nu mai suntem în faţa unei chiuvete din casa noastră, ci undeva la sute de kilometri distanţă, la munte poate…

De la vasele din chiuveta de acasă şi până la zăpezile de la munte… astfel se întâmplă în procesul de gândire al fiecăruia. Ne place să spunem că noi am gândit acele lucruri, dar ar fi mult mai aproape de adevăr, dacă am spune: gândurile ne-au gândit pe noi, pentru că nu am avut control asupra lor.

De aceea, putem spune că direcţionarea atenţiei conform voinţei este una dintre abilităţile cele mai preţioase ale vieţii.

Atenţia poate fi antrenată, iar beneficiile acestui exerciţiu sunt numeroase. Dacă ne antrenăm mintea să dea multă atenţie unui singur lucru la un moment dat, ne putem bucura de victorie în orice domeniu. Am o prietenă care este un şofer excelent pe curse scurte. Pe distanţe lungi, însă, alunecă încet pe stradă şi rulează până la desti­naţie fără să mai schimbe vitezele. Niciodată nu pare să se străduiască şi mereu reu­şeşte să fie prevăzătoare. Fluxul de maşini pare să se dea la o parte din calea ei. Când este la volan, mintea ei este stabilă şi atenţia nu-i vagabondează pe nicăieri.

Odată cu antrenarea atenţiei, obţinem şi stabilitate emoţională. Pentru a ne în­furia, trebuie să fim distraşi, mintea să schimbe viteza. Ca să ne temem, mintea trebuie iar să schimbe viteza. Nu este vorba că alegem ca mintea să ne hoinărească, ci mintea pur şi simplu preia comanda şi ne schimbă starea emoţională, fie că noi vrem, fie că nu. Dacă ne putem menţine mintea la o singură viteză, concentrarea nu se risipeşte, noi suntem stăpânii atenţiei noastre. Oricare ar fi condiţiile şi indiferent de provocări, nu vom pierde supremaţia acestui proces de gândire.

Ar fi interesant acum să ne gândim câtă atenţie am acordat de câte ori am făcut un lucru, mai mare sau mai mic, mai important, sau mai puţin important? Am fost în totalitate prezenţi, acolo şi atunci, ne-am scris singuri scenariul vieţii sau am căzut pradă cine ştie căror amintiri, sentimente, resentimente? Cine este cea mai importantă persoană din viaţa noastră? Noi? Dacă da, câtă importanţă acordăm acestui fapt? Cine este pictorul care ne pictează tabloul vieţii? Şi în ce nuanţe? Noi suntem cei care com­binăm cu grijă pastelurile sau suntem prizonierii minţii noastre? Cum reacţionăm în vi­aţa de zi cu zi? Cine suntem? Pictorul sau tabloul?

 (Dr. Gina Chiriac, Răspunsuri Psihoterapeutice pentru fiecare zi, Liber Mundi)